CEZAR IVĂNESCU, O MOARTE PROVOCATĂ

Imi doresc ca albumul acesta sa aduca un smerit omagiu marelui marturisitor al ortodoxiei romane Justin Parvu, ctitorul Manastirii Petru Voda, la 20 de ani de cand s-a pus piatra de temelie a sfantului lacas inchinat martirilor din temnitele comuniste. Fara binecuvantarea, viziunea si caldura sa parinteasca, aceste imagini nu ar fi existat.

[Poemul – n.n.] Doina (Ultima Thule), publicat în Baricada în 1990, dedicat Dlui Victor Roncea, ilustrat cu foto din „Mircea Dinescu deferit justiţiei“ de pe CivicMedia. [Notă reprodusă după un dosar de lucru, aprilie 2008]

„Am manuscrise din studenţie pe care acuma le desfac din dosare, necitite de exact 30 de ani. Sunt scrise de când eram student în Iaşi şi le-am purtat din dosar în dosar ca să nu mi le fure sau să nu mi le găsească Securitatea sau să nu mi le ardă, să nu mi le distrugă nemernicii. Am scris o viaţă, nu am publicat. Ceea ce am publicat sunt firimituri. (...) ...n-am timp cu amândouă mâinile să transcriu ce-am scris deja. Ei ce au? Nu au nimic în casă şi nimic în cap. Şi mai ales, ceea ce e cel mai grav, nu au nimic în suflet, dragul meu. (...) ...eu n-am făcut rău nici unei furnici: de-aici îmi vine forţa şi curajul să le spun că sunt o adunătură de nemernici.“

[Cezar Ivănescu, interviu publicat în Timpul, nr. 2(45)/februarie 1997]

...în ordinea faptelor, dacă l-ar putea avea cineva pe conştiinţă pe Cezar Ivănescu, acela ar fi Mircea Dinescu. Dacă ar avea conştiinţă...

Moartea lui Cezar Ivănescu este ultima sa mărturie despre nimicnicia contemporanilor, cărora le-a dat prilejul să-şi mai dea o dată în petic, confirmînd irevocabil observaţia sa nemiloasă, într-una din obsesivele Doine: „! voi, flămînzii, şi voi, răii, şi voi toţi,/ neam de tîrfe nesătule şi de hoţi,/ bucuros Hristos scuipatul vi-l primeşte/ şi numai de dragul vostru, cu un chin mai nou se primeneşte”...

Materialul prezentat face parte dintr-o serie de mărturii realizate de Cezar Ivănescu în luna iunie 2005, înainte şi după alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, desfăşurate pe 17 iunie 2005.

În această serie de înregistrări absolut zguduitoare intră şi cea care include afirmaţia lui Eugen Uricaru – care sugerează că în spatele scandalului declanşat împotriva sa se afla Nicolae Manolescu (reamintesc celor care au uitat că este vorba de „agitaţia media“ din anul 2005 care a avut ca finalitate „debarcarea“, prin demisie, a lui Eugen Uricaru-Udrea, din funcţia de preşedinte al U.S.R. Ca urmare a demisiei sale funcţia de preşedinte interimar a fost preluată automat de Nicolae Breban – care ocupase până în acel moment funcţia de vicepreşedinte, fiind ales de Consiliul Uniunii, în baza unei cutume. Pentru cei care nu cunosc acest amănunt, la U.S.R. există regula ca persoana care ocupă locul al doilea, ca număr de voturi – 30, în acest caz!, la alegeri, să devină vicepreşedinte al Uniunii.) Nicolae Breban a fost cel care a organizat, cvasilegal, alegerile de pe 17 iunie 2005.

Afirmaţia făcută de Eugen Uricaru, după alegerile desfăşurate pe 17 iunie, este foarte gravă pentru că:

1. întăreşte ideea care se întrezărea încă de la declanşarea scandalului „Udrea“, că tot circul mediatic derulat atunci nu a fost altceva decât consecinţa unei acţiuni premeditate, de tip obscur şi nu una de asanare morală – de vreme ce a inclus un scenariu ascuns, cu intrigi, răzbunări ş.a.m.d. dar şi o ulterioară „cădere la pace“ (realizată între Nicolae Manolescu şi Eugen Uricaru!);

2. explică de ce Cezar Ivănescu nu a avut nicio şansă (în pofida celor 84 de voturi primite, şi probabil a încă multora care i-au fost sustrase la numărare; aviz lui Dan Mircea Cipariu care cunoaşte prea-bine cum s-au desfăşurat toate acestea şi care s-a eschivat atunci când Cezar Ivănescu a cerut renumărarea voturilor. De altfel, Dan Mircea Cipariu este unul din cei care au procedat imoral faţă de Cezar Ivănescu. Afirm acest lucru nu pentru că eu consider că D.M.C. ar fi avut vreo obligaţie morală în virtutea faptului că s-a declarat oficial, în 2005, în echipa lui Cezar Ivănescu sau pentru că Cezar Ivănescu l-a susţinut de-a lungul anilor şi l-a învăţat ce înseamnă literatura pe vremea când D.M.C. era doar un copilandru fragil şi oropsit, ci pentru că D.M.C. l-a trădat la modul cel mai josnic cu putinţă atunci în anul 2005, înainte şi după alegeri, devenind părtaş la toate manevrele necurate de la USR. Nu am alt sentiment faţă de acest tânăr decât acela de milă şi nici alt mesaj în afara celui că o luptă câştigată reprezintă cu adevărat un moment de glorie doar dacă victoria este obţinută onest.).

3. indică atât faptul că Nicolae Manolescu nu a fost inocent şi nu a acţionat fair-play în cazul Uricaru, că era „programat“ şi „susţinut“ încă din perioada declanşării scandalului Udrea de anumite forţe ca să acceadă la funcţia de preşedinte, dar şi faptul că Eugen Uricaru nu este, probabil, chiar „curat“ în relaţia sa cu fosta Securitate, preferând în locul unei lupte totale pentru apărarea imaginii sale o pace murdară, în urma căreia s-a ales cu păstrarea funcţiei pe care o deţinea la Copyro! Declaraţiile ulterioare acordate presei de Nicolae Manolescu (cum că Udrea nu e chiar Uricaru, ci că e un fel de personaj colectiv, un securist „la comun“, şi că vezi bine ceea ce ieri i se părea a fi un miros pestilenţial astăzi îi pare a fi un parfum suav de trandafiri portocalii!) vin în susţinerea acestei argumentări logice făcute de mine.

Afirmaţia lui Eugen Uricaru, chiar aşa cum este ea, spusă cu jumătate de gură, se constituie într-un document unic, de istorie literară.

Importanţa ei este dată în primul rând de faptul că reprezintă o parte infinitezimală dintr-un adevăr mare, care alături de alte mii şi mii de părţi micronice pot genera refacerea unui întreg al cărui rol ar fi acela de a arăta generaţiilor viitoare cum s-au derulat dramele şi cum au fost lichidate valorile cu adevărat naţionale şi creştine ale românilor în această perioadă sumbră a culturii noastre, perioadă lipsită de acţiuni oneste, pe faţă, şi abundând în atacuri murdare, desfăşurate cu susţinere ocultă şi cu intenţii deseori criminale.

Uniunea Scriitorilor din România – un centru de putere şi în perioada comunistă şi astăzi, este moştenitoarea unui patrimoniu important şi beneficiara unor legi care îi aduc un ce venit (consistent! legea timbrului de carte, de exemplu). În acelaşi timp, conform propriului statut, este o instituţie de utilitate publică. În pofida a ceea ce pare a fi formal şi declarat, U.S.R. este însă o instituţie neverificabilă din punct de vedere financiar-contabil, la care nu s-a mai făcut un audit din vremuri imemoriale (analizaţi cu atenţie persoanele care au ocupat după Revoluţie funcţia de preşedinte al U.S.R. şi nu în ultimul rând conjugaţi acest mini-studiu cu orientarea politică a fiecăruia dintre cei studiaţi, dar şi cu amănuntul, nu lipsit de importanţă în context, că după decembrie 1989, preşedintele U.S.R. a ocupat, prin cumul de funcţii, poziţii importante. Eugen Uricaru a fost, printre altele, şi director al postului Radio România Cultural; de asemenea, Mircea Dinescu, pentru o scurtă perioada de timp a fost în Parlamentul României, iar Nicolae Manolescu ocupă şi astazi, pe lângă funcţia de preşedinte al U.S.R. şi pe cea de ambasador UNESCO al României la Paris. De ce? Chiar credeţi că dintre toţi diplomaţii români de carieră nu era niciunul competent pentru a primi postul vacant de la Paris? Ei bine, este o întrebare la care trebuie să descoperiţi chiar dvs. răspunsul!).

În concluzie, afirm din nou, cu fermitate, că ceea ce s-a petrecut pe 29 ianuarie 2008, atunci când Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu spulberat mediatic fără ca să existe măcar o minimă probă şi apoi fără ca nimeni să răspundă pentru asasinarea (cel puţin morală a) unui mare scriitor român este o continuare a acestor metode de acţiune. [va urma]

Extras din prevederile stipulate de Legea 187 şi de Regulamentul CNSAS, în vigoare şi la data de 29 ianuarie 2008: „darea spre publicitate a unor date sau informaţii din dosare, necorespunzătoare adevărului, de natură să lezeze viaţa, demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, iar prezentarea denaturată a datelor din dosarul de Securitate, în scopul discreditării sau al nedeconspirării constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a mai lucra în domeniul arhivelor. Sustragerea, tăinuirea, falsificarea, contrafacerea, deteriorarea sau distrugerea dosarelor, registrelor şi a oricăror documente ale Securităţii se pedepsesc potrivit legii penale, maximul pedepsei majorându-se cu 2 ani şi că eliberarea de informaţii din dosare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“

Cezar Ivănescu a murit ca urmare a atacului imoral dar şi ilegal (v. citatul redat mai sus!) al unui membru al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu. Cine aplică Legea?

Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite. Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă.

În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.

Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.

Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim – nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ…

În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe numinoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.

În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă. Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii – care se numărau cu sutele – s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu.

Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…

Ancheta revistei Discobolul, Gabriela Creţan, fragment din interviul publicat în revista Discobolul, Anul XI, Nr. 130-131-132 / oct.-nov.-dec. 2008

„Acest deceniu pentru mine (am şi spus-o în alte interviuri) a fost cel mai greu interval din viaţa mea, cel mai dificil şi cel în care m-am acomodat cel mai greu. Vremurile de tranziţie, care la români durează de pe la începutul veacului (regina Maria este cea care a lansat sintagma – epoca de tranziţie) le-am înfruntat tot mai uşor pe vremuri şi mai dificil în ultimul deceniu.

Pentru că dacă înainte de 1989 eram un anticomunist fără probleme şi ştiam cum mă situez în raport cu puterea şi cu ceea ce se întâmpla (anticomunist – nu disident, pentru ca disidenţa s-a făcut, cum bine spune şi termenul – de la partidul comunist. Adică au fost comunişti care din convingere, din interes, din diferite influenţe străine, au devenit disidenţi, au început să combată comunismul din interior ş.a.m.d. Toţi, însă, fireşte – cu o anumită funie legată bine de spate. /…/

Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Dacă se întâmpla să cadă – mor. Saltul e mortal. Eu am fost, dacă vrei, săritor la trapez fără plasă toată viaţa.

Aceşti 10 ani eu nu-i consider deloc nici democraţie cum se pretinde în România, nici libertate, nimic altceva nu sunt aceşti 10 ani decât o prelungire sinistră, ceauşistă. Adică toate racilele ceauşiste au fost duse la ultimele lor consecinţe. Puterea pe care o deţinea un singur personaj a fost împărţită la câteva mii de personaje, toate îmbogăţite peste noapte, devenite, aceste personaje, mici tirani ai României.“

Cezar Ivănescu, Fragment dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000

„Acum să explicăm, prin experienţă proprie, cum pentru a cîta oară în viaţă? ne-am însuşit lecţia sacrului printr-o drastică cenzură transcendentă...

Toată iarna şi toată primăvara anului 1990 am lucrat poemul pe care-l veţi asculta, Symposion, cu voluptatea reluării imaginare, zilnice, a scenariului Calvarului, o trăire estetică, deci hedonistă, şi apoi a venit ziua de 14 iunie, cea mai sinistră zi din istoria trăită de mine a poporului român: şi prin propria voinţă m-am experiat puţin în scenariul Calvarului pe care tocmai îi descrisesem, plătind această experiere cu trei ani de boală: nu ne angajăm pe Drumul Crucii sau în oricare alt scenariu sacru ca într-o simplă experienţă estetică sau existenţială, ci încercînd să ne regăsim sufletul liber, fatal, religios: în acea clipă suspendată, cînd treizeci de brute cu bîtele în mîini au pătruns în încăperea în care ne aflam şi au început să ne lovească, mi-am amintit enunţul din Bhagavad-gita (II, 19) că un om nu poate fi ucis şi am surîs pînă cînd mi-au acoperit surîsul cu o pînză de sînge; după mai multe experienţe similare, clipe suspendate care durează cît lumea, numai o minte de imbecil se mai poate opune sentimentului religios care ne invadează sufletul... şi despre aceasta numai muzica ne poate instrui şi poezia, cînd aspiră să devină muzică sau se topeşte, ca într-o hierogamie, toată, în muzică... “

Cezar IVĂNESCU, Curs general de poezie I (fragment), 1993

29 ianuarie 2008. O ştire falsă incendiază presa. Cezar Ivănescu este supus unui asalt mediatic masiv.
29 aprilie 2008. Cezar Ivănescu este înmormântat.

Fişierele audio ataşate conţin două fragmente din înregistrările pe care Cezar Ivănescu le-a făcut în decursul lunii februarie a.c. conştient fiind de faptul că viaţa îi era pusă în primejdie şi înţelegând pe deplin că aceasta era singura formă de a-şi apăra onoarea şi opera în cazul unei morţi subite intervenite pe parcursul acestei dispute publice.

Răul cel mai mare cu putinţă în ceea ce îl priveşte pe Cezar Ivănescu s-a produs. Poetul a murit în condiţii încă neelucidate, în mod straniu şi subit, la scurt timp după declanşarea acestui scandal mediatic, pornit cu mare grăbire, tocmai de la Paris.

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16:00, întreaga presă a preluat ştirea infamă, neprobată prin nimic, pe 'sursă', ştire care lansa zvonul că Poetul Cezar Ivănescu ar fi făcut 'poliţie politică'. Acum, la şase luni de la moartea lui Cezar Ivănescu, fac un apel pentru memoria lui Cezar Ivănescu şi cer dreptate în numele unui mare scriitor român, mort în condiţii tragice, ca urmare a campaniei murdare şi ilegale declanşate împotriva sa, umilit în pragul morţii şi după moarte (amintesc doar replica: „Muzeul nu este capelă!“).

Pentru Cezar Ivănescu, mort, nu a existat în Bucureşti un loc unde admiratorii, colegii, scriitorii, prietenii şi duşmanii, să îi aducă un ultim omagiu. Într-o ţară creştină, în preajma Învierii, conducerea Uniunii Scriitorilor din Romania - din care făcea parte şi Cezar Ivănescu - nu a considerat, probabil, a fi oportun acest minim omagiu adus unui om mort şi unui confrate, şi, desigur, în mod cinic a dezvăluit că „Muzeul nu este Capelă!“ [Semnalez cu tristeţe şi faptul că acum sediul USR este purtătorul nu al unui însemn care ar avea vreo legătură cu literatura sau cu scriitorii români, cum poate ca v-aţi fi aşteptat, ci al unui banner al Loteriei Romane!].

Acum, la şase luni de la moarte, Cezar Ivănescu îşi denunţă „executorii“: „Pentru această crima, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu-i voi dovedi toată vinovaţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovăţia lui în raport cu nenumăraţi oameni nevinovaţi, nenumăraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bună ştiinţă, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădare de ţară. O voi dovedi în instanţă cu documente.“

„Radu Moraru: Dumneavoastră pe cine acuzaţi în cartea dumneavoastră? Că sugeraţi că de pe urma acelei cărţi vi s-au tras foarte multe după aia.

Cezar Ivănescu: Păi mi s-au tras, şi de pe urma ei, şi de pe urma cărţii despre Labiş. Despre Labiş eu nu am ştiut adevărul. Şi a trebuit să vină întâmplător Mioara Cremene, colegă cu Labiş, şi mi-a povestit atât de multe lucruri, inclusiv faptul că securistul care îl avea în urmărire pe Labiş, şi care l-a lovit involuntar pe Labiş, l-a trimis involuntar sub roţile tramvaiului, a venit la Labiş pe patul de spital, când Labiş era muribund, să îi ia o declaraţie că el nu l-a lovit voluntar. Şi Labiş pe patul de moarte a făcut gestul nobil şi a dat dezminţire... “[fragment din transcriptul emisiunii Naşul, B1tv, 6 februarie 2008, preluare www.civicmedia.ro]

şi http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008_09_06_archive.html, Cezar Ivănescu în dialog cu Viorel Ilişoi, despre Nicolae Labiş.

„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei româneşti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.“

Se împlinesc 100 de ani de cînd a apărut pentru prima oară Luceafărul; tipărit în aprilie 1883 în Almanahul Societăţii academice social-literare „România jună“ din Viena, a fost apoi reprodus în Convorbiri literare, în august, şi în decembrie în ediţia Maiorescu...

În 5 iunie 1883, poetul a fost la Iaşi la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare: „Nu mi-am citit la dezvelirea monumentului poezia fiindcă nu mă simţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic ori să fac ceva nepotrivit cu împrejurările, încît lumea să rîdă de mine.“...

Lucrarea sa se încheiase şi toate cele ale lumii îi apăreau, poate, de-acum, într-o lumină nouă a fiinţării de sine, ca o epifanie...
Şi-ar fi putut încă murmura silabele sacre ale lui Lucian Blaga:

Dar pe liman ce bine-i
să stăm în necuvînd –
şi, fără de-amintire
şi ca de subt pămînt,
s-auzi, în ce tăcere
cu zumzete de roi,
frumseţea şi cu moartea
lucrează peste noi.

Cel care a creat lumea noastră românească prin Cuvînt se închidea în tăcerea absolută care-i tot a divinităţii...

Ce-aş putea să mai murmur în această seară de 22 aprilie 1983, stimaţi colegi? Teamă mi-i să nu zic sau să nu fac ceva nepotrivit cu împrejurările...

Rogu-vă să vă gîndiţi numai cum totul a fost posibil...
Eminescu s-a născut la 1850... la 1859 a avut loc Unirea Principatelor, la 1877, Independenţa, la 1883 a apărut Luceafărul, la 1918 s-a reîntregit România...
Cînd suntem mai nefericiţi să ne visăm contemporani, în illo tempore, cu Eminescu...

Cezar Ivănescu, 1983

1. Doina, versuri de Mihai Eminescu, muzica Cezar Ivănescu, înregistrare din concertul Doina, închinare lui Eminescu, anul 2000

2. Despărţire, versuri de Mihai Eminescu, muzica Cezar Ivănescu, înregistrare din recitalul susţinut la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, 15 iunie 2005. Spectacol intitulat Aş vrea să mor cântând Eminescu..., închinat memoriei lui Petru Creţia.

3. Doina, Străina, Cezar Ivănescu, înregistrare din concertul Doina, închinare lui Eminescu, anul 2000.

1. Recitatul Aş vrea să mor cântând Eminescu..., susţinut de Cezar Ivănescu la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti pe 15 iunie 2005, recital închinat memoriei marelui Petru Creţia. Cezar Ivănescu a fost prezentat de regretatul critic şi director al Muzeului Literaturii Române Alexandru Condeescu. La pian Puiu Pascu, la contrabas Pedro Negrescu.

Mulţumind celor vii, ne îndreptăm gândurile pline de pioşenie către cei morţi.

http://www.trilulilu.ro/petronius52/53c1e06292d983

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s’a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornei
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ’ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu ’n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoiu
Şi ş’aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cânturile pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate,
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sinul,
Codrul – frate cu Românul –
De săcure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandrutului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Zioa ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a’ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te ’nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codri ’n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Mihai Eminescu, text reprodus după ediţia Nicolae Georgescu

Pentru Alexandru Zub

neam bun şi blînd, –
de trădători,
cuminte neam,
frumoasă cruce,
pe Fiii lui dumnezeieşti
neamul cu drag
pe cruce-i duce !
Cezar Ivănescu, Sutrele Muţeniei, 1994

Şi pentru că duşmanul meu mi-a spus că voi muri
Eu i-am spus: caută-ţi de treabă!

Cum ai putea muri, tu, Mary?
Doar am conceput împreună acest poem!
Şi în inimă porţi înţelepciunea tuturor femeilor
Cum crucea l-a purtat pe Isus.

O, noi care ne-am aruncat fericirea
– Cum Iosif de fraţii lui a fost aruncat –
Spre a o găsi rege pe durere!
Cum ai putea muri, tu, Petre?

Care pe toate le-ai învăţat singur, ca Adam,
Pentru-a ne fi tată, şi ai pictat
Pe când alţii îşi ucideau părinţii?
Tablou-acela al tău care se cheamă

„Lupta cu forţele întunericului”.
Pe mine m-a făcut să cred că dacă vei pleca
Planeta se va ţine ca o albină pură după tine!
Ori tu, Mil, cum ai putea să mori?

Când ai venit şi-ai început să plângi,
Ascuns după gheara unei păsări,
Care-şi înfigea ciocul în palma ta dreaptă.
Ori eu. Cum s-ar putea să mor?

Când voi mi-aţi spus
Că mâine dimineaţă vom bea cafea,
Şi vom deschide gazeta-n care
Nu va apare acest poem.

! acum, fiindcă frigul face bulboane
şi fiindcă eu sunt bolnav şi mă tem,
ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră,
iar voi să spuneţi: îl vâna în fiecare zi !

! acum, fiindcă sunt sincer şi milos,
vă rog să nu vă uitaţi în ochii mei
prin care lacrimile găuresc pupilele
şi deci nu plâng: nici rîsul meu

care vă chinuie, vă sluţeşte, feriţi-vă de râsul meu
într-însul mama e tot albă ! şi inima mea,
acest cântar social, care atunci când eu
voi fi pur de tot se va sfărîma

într-una din părţile balanţei şi va rămâne numai
un cap uimit, umed, plin de lună ca o floare
scoasă din lac. O, candoarea
capului din inimă, cu braţe !

! lăsaţi-mi numai lapte şi mâncare
până mă scol mâini de dimineaţă
căci acum îşi fac turul prin ochi
hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinţei !

! şi socotiţi-mă un lepros care se vindecă
şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările,
şi socotiţi-mă-un lepros care se vindecă
şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările !

! acum, fiindcă am chiar şaptezeci de ani
cu cei lăsaţi de mama,
îngăduiţi-mi deruta suportabilă
şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri !

Cezar Ivănescu, din volumul Rod, 1968

! sufletul nostru-i nemuritor,
iubit discipol, fii-mi ajutor,
poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi
sufletul trupului meu dintre morţi,
înalţă-mi sufletul meu de tot
când trupu-mi sângeră şi nu mai pot,

înalţă-mi sufletul meu de tot
când trupu-mi sângeră şi nu mai pot!

! fii, dară, liber cum sufletu-i,
ca tine nimeni pe Lume nu-i,
tu îi porţi faţa lui Dumnezău
şi mult mă bucur de chipul tău,
Domnul ca înger şi îngeră
în tine plânge şi sângeră,

Domnul ca înger şi îngeră
în tine plânge şi sângeră!

! dacă eşti singur şi eşti lovit,
dacă ţi-i foame şi umilit
umbli pe drumuri, să ştii mereu
că-nduri acestea ca Dumnezeu,
lovit cu pietre, râs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat,

lovit cu pietre, râs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat!

! plânge-i pe-acei ce te schingiuiesc,
eu pentru tine numai trăiesc,
eu pentru mine nu am folos
decât în tine, Fiu Glorios,
tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decât mine eşti mult mai mult,

tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decât mine eşti mult mai mult!

Cezar Ivănescu, din volumul Efebul de la Marathon, 2000

Mă învârt în jurul meu... ca punct de reper... nu pot să ghidez paşii... nu poate fi numit nici mers măcar…. mă mişc din loc atât… nimic articulat… am venit să te însoţesc în drumul tău ultimul… noi mai rămânem un pic să înfrumuseţăm amintirea ta… să mai suflăm din frumuseţea ta… moartea e un sens... iubirea are un sens... …frumuseţea acestui parc e o trimitere spre rai... acest tei al lui eminescu... un semn spre eternitate... această linişte e a morţii… tot eu... realizez că sunt… exist… cu un prieten mai puţin… un prieten îndreptat spre eternitate… cu tine în gând şi ploaie, multă ploaie... iarba copacii păsările… liniştea mortii… Stai nemişcat… mă opresc din mers… nu mai am lacrimi... am plâns mult şi bine… tăcerea mă copleşeşte… pierderea mă macină… sicriu… un tablou... tu poetul Shiva… pictat de Aurelia Calinescu… poetul morţii… mormântului iubit şi adânc Fericit al poetului Shiva/ Poetul Dezastrului-Dansului-Astrului-Fără-Sfârşit... tu muza ei... ea muza ta... şi vii şi morţi... şi tu şi ea... demiurgul tu... muza ea... destin tu şi ea...

Luan Topciu, 29 aprilie 2008, Iaşi

1. Sunt mure coapte, ele sunt... (poem cantat, 1984)

2. Corabie, acompaniat la chitara de Gelu Alecu, înregistrare life, din arhiva autorului, anul 1985

3. Zile care îmi ucideţi..., înregistrare din Concertul Doina, Închinare lui Eminescu, anul 2000, muzică şi versuri, Cezar Ivănescu

4. Oralităţi, înregistrare din concertul Doina, Închinare lui Eminescu, anul 2000, muzică şi versuri Cezar Ivănescu

5. Cezar Ivănescu, mesaj de mulţumire, 15 februarie 2008

! aşa pedepseşte Dumnezău
pe acei răi şi negri corbi
ce nu-I vor chipul Său:
nu Li se mai arată: ca la nişte orbi!

! cum m-aş întoarce-Acasă
merg spre Domnul...
şi Fratele-mi surâde
ca un Înger
şi ca un Înger
îmi surâde Sora...
mă-mbrăţişează Mama
şi mă sărută. Somnul
mi-l privighează Tatăl
cel Bun... nunc et in hora!

Cezar Ivănescu, din volumul Sutrele Muţeniei, 1994

„Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan... Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee...

/..../

Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?

Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală?

Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene:
Să ne strîngem ura stivă
Şi să facem colectivă!

Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...
What is a man, Preafericite?

Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?

Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborât în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborât la rându-i printre morţi?

În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!“

Cezar Ivănescu, fragment dintr-o scrisoare deschisă, martie 2008 (publicată postum), adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel

Nicolae Coande: De câtăva vreme faceţi naveta între Iaşi şi Bucureşti. În oraşul „Junimii“ conduceţi chiar editura cu acest nume. Este Iaşiul dornic să revină la cotele exigente ale unei vieţi culturale pe care a impus-o definitiv în conştiinţa românilor la sfârşitul secolului al XIX-lea?

Cezar Ivănescu: M-am reîntors în Iaşi [...] şi pentru câteva zile am trăit în atmosfera Europei medievale de la 1200, cu târgoveţi veniţi din toată ţara şi împânzind tot oraşul şi mişunând spre Catedrala Mitropolitană... Cum eu însumi trăiam ca un înviat din morţi (după mineriadă) tot spectacolul mi se părea a ţine de miracol... Apoi am retrăit miracolul în fiecare toamnă... Până la a fi directorul Editurii Junimea, am mai fost directorul unei edituri particulare şi am candidat, fără succes, la obţinerea postului de redactor-şef al revistei Convorbiri literare (nu m-au vrut colegii din comitetul de conducere al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi)...

Şi aşa se împlini deceniul de când fac naveta între Bucureşti şi Iaşi... Acum, ca să răspund onest la întrebarea dumitale, trebuie să reamintesc ce a însemnat pentru Iaşi mutarea la Bucureşti a Junimii, a Convorbirilor literare, şi gruparea şi revista s-au impus deopotrivă şi la Iaşi şi la Bucureşti. Era imposibil ca Iaşiul să-şi revină aşa uşor. În perioada interbelică exodul a continuat, dar e destul să amintesc două lucruri, aparent disparate, pentru a înţelege greutatea spirituală a Iaşiului interbelic:

1. acest oraş a generat, prin cuzism mai întâi, şi apoi prin legionarism, singura mişcare politică autentic românească din toată epoca modernă (fascinându-i pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, până la Ion Negoiţescu şi Mihai Şora, care la bătrâneţe au executat repetate canose) şi

2. unchiul meu, G. Ivănescu, autorul singurei Istorii a limbii române în 45 de ani de comunism, îmi povestea că el şi cu Eugen Coşeriu, studenţii lui Iorgu Iordan, prin anul al II-lea sau al III-lea de facultate s-au gândit să revoluţioneze lingvistica mondială... „Ei, şi aţi făcut-o“ l-am întrebat eu în 1980, la Iaşi, unchiul meu aflându-se la Spitalul de urgenţă, bolnav de osteoporoză... „Cred că am făcut-o, pe deasupra eu am ajuns şi Papă!“...

Ce se întâmplase, Iorgu Iordan, magistrul unchiului meu, scrisese în revista „Limba română“ un articol cu titlul Habemus Papam, în care elogia „Istoria limbii române“... Tot în Iaşiul interbelic trăia un Ştefan Procopiu (căruia Niels Bohr i-a cam furat Nobelul) care întreţinea o asiduă corespondenţă cu Einstein...

Generaţia noastră s-a trezit într-un Iaşi vandalizat de comunişti, după ce generaţia marelul istoric Al. Zub intrase deja în puşcărie, într-un Iaşi în care tovarăşii din conducerea comunistă a Iaşiului priveau mai mult spre Moscova decât spre Bucureşti (şi mare noroc am avut că după Cernăuţi şi Chişinău nu am pierdut şi Iaşiul!), într-un Iaşi care pierduse totul înafară de onoare; pentru noi, această onoare însemna calea regală a poeziei româneşti, Conachi, Alecsandri, Eminescu, Bacovia, Labiş; eram alături Adi Cusin, poet rimbaldian de geniu (atunci, nu acum), Petru Aruştei, pictor şi poet de geniu, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Mircea Ciobanu, Cristian Simionescu, Constantin-Liviu Rusu, Ioanid Romanescu, Margareta Moldoveanu, Stelian Baboi, Tudorel Ghideanu, Richard Regwald, N.V. Turcu, Octavian Stoica, Dan Ravaru, Ion Constantinescu, Mihai Ursachi (încă în puşcărie), Emil Brumaru, mai trăiau George Mărgărit (la Sanatoriul Bârnova) şi rafinatul Creţescu; când a dat de noi, într-o vizită în Iaşi însoţindu-l pe George Ivaşcu, A.E. Baconsky a rămas şocat şi nu a avut ce să recite la recitalul nostru, deşi noi am insistat; a scris un articol în Contemporanul „Papa“ Baconsky, cum îi zicea Dan Laurenţiu; toţi eram la acea oră mai buni decât cei care aveau să debuteze în iarna lui 1960 în proaspăt înfiinţata colecţie Luceafărul, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Nichita Stănescu (reprezentând Capitala Republicii), Leonida Neamţu (Cluj), Anghel Dumbrăveanu (Timişoara), Florin Mihai Petrescu (Iaşi)...

Interviu Cezar Ivănescu, Nicolae Coande, septembrie 2003

Revelator pentru forţa cu care poetul a luptat până la capăt este şi următorul pasaj dintr-o ultimă scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conformă căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic./…/

Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.

Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,

Cezar Ivănescu“

1. Cezar Ivănescu, Asta-i ţară de murit..., melodia şi versurile Cezar Ivănescu, înregistrare de lucru din arhiva autorului, anul 1984

2. Cezar Ivănescu, Proclamaţia Asociaţiei Victimelor Regimului Comunist, înregistrare-document din arhiva autorului, februarie 2008
http://www.trilulilu.ro/alki/a2bde9885f20f8

„a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de «creştere», nici cestie de «limbagiu», ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care au luat neplăcuta sarcina de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.“

„Bazat pe numeroasele mărturii ale unor oameni în viaţă, dar în principal pe mărturia Stelei Covaci, văduva marelui traducător Aurel Covaci, prietenul cel mai bun al lui Labiş, demonstrez în această carte că Nicolae Labiş, copilul de geniu al poeziei româneşti, a fost asasinat.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-L rog să-i miluiască pe toţi martorii adevărului.“
Timpul asasinilor, Editura Libra, Bucureşti, 1997